Littérature scientifique sur le sujet « Dispute teologiche »

St. Maximus the Confessor excelled in four interpretative directions of the Orthodox theology: biblical, dogmatic, spiritual and liturgica. Better known as adogmatist involved in Christological disputes since the beginning of the sixth century, St. Maximus is less studies in terms of his contribution to the history of Eastern biblical hermeneutics. The research studies of his exegetical work are reduced numerically comparad to those that emphasiye his quality as a dogmatic, philocalic and liturgical theologian. And this may be due to the fact that St. Maximus the Confessor has not fully commented on any Old or New Testament book. In this study, the emphasis is on highlighting the hermeneutic principles used by St. Maximus especially in the works of biblical exegesis.

Council of Chalcedon is an actual closing point for Christology and a starting point for anthropology. Behind the teachings of the Council of Chalcedon,together with later clarifications added by the Second and the Third Councils of Constantinople, there were centuries of dispute between the School of Alexandria and the School of Antioch about the person and natures of Christ (4th/5th – 7th centuries). Therefore the light shed on the man by patristic Christology concerns understanding of his being a person and his nature. The analysis of the Council’s teachings of faith shows that these two concepts belong to two different areas which means that every man, following the man Jesus, is a person whose dignity is on a different level than his natural features (mind, will, consciousness, etc.) – in other words, it originates from transcendence. Simultaneously, person is a relational reality because it puts a man in a relation with God in which the nature can be improved, the nature whose essence – since it was adopted by Logos – is to be capax Dei, or ability to grow in following Christ.

Den teologiske modtagelse af Verdenskrøniken 1812[The Theological Reception of Grundtvig’s World Chronicle 1812]By Kim Arne PedersenTaking as its starting point William Michelsen’s characterization of the Danish literary and artistic Golden Age and of Grundtvig’s position in Danish intellectual life after the publication in 1812 of Kort Begreb af Verdens Krønike i Sammenhæng (A Brief View of the World Chronicle in Context, VK 1812), this paper analyses Grundtvig’s ensuing discussions with theologians up until 1815. Grundtvig’s antagonists all bore the mark of Enlightenment theology while at the same time each taking up a different position, and the analysis shows the need to rework Michelsen’s stylization of Grundtvig’s isolation after 1812 as a result predominantly of his antagonism to German idealistic philosophy.Grundtvig’s dispute with the vicar Johan Harder (1768-1831) is the first to be considered. Harder was characterized by a Kantian rationalism from which Grundtvig had dissociated himself after having read Kant’s treatise Die Religion innerhalb der Grenzen der blossen Vernunft. In his correspondence with the curate Andreas Krag Holm (1767-1851), Grundtvig encountered a defence of the theological principle of accommodation, i.e. the idea that Christ in his earthly life had adapted himself to the notions of his contemporaries, originally forwarded by J. G. Zollikofer (1730-88).The most important discussion caused by VK 1812 is the one between Grundtvig and professor of Divinity Jens Møller (1779-1833), who stood for an early supranaturalistic theology of a Wolffian stamp combined with respect for the historical revelation. Grundtvig’s own historically based theology of revelation would seem to make a mutual approach possible, but Møller’s publishing of an article in his periodical Theologisk Bibliothek (Theological Library) by the Kantian-rationalistic supranaturalist H. G. Tzschirner (1778-1828) was cause for controversy. The fact that Møller admitted historical-critical reason to play an essential part in theology and did not assume reason to be determined exclusively by faith caused Grundtvig to criticize him, even though he acknowledged Møller as a fellow Christian. Thus, Grundtvig’s evaluation of Møller is reminiscent of his characterization in VK 1812 of the German supranaturalist F. V. Reinhard (1753- 1812).Grundtvig’s discussions with contemporary theologians place his controversies with writers influenced by idealism such as the natural scientist H. C. Ørsted (1777-1851) and the historian Christian Molbech (1783-1857) in a largercontext; in particular this is true in relation to Ørsted.Grundtvig was positive yet still guarded in his stimation of Kant’s setting a limit to human knowledge in Kritik der reinen Vernunft, but he rejected the concept of faith as based on the autonomy of reason as it had been proposed by Kant in his works on religion. Grundtvig’s sympathy for Kant’s assertion of the limits of reason might seem to bring him close to a Kantian supranaturalism, however, Grundtvig’s emphasis on the unconditional dependence of reason on faith separates him from the thinking of all other contemporary academic theologians. In his periodical Danne-Virke, Grundtvig stuck to this evaluation of Kant in an argumentation for reason as ruled by faith.

Hierdie artikel fokus op relevante konfessionele standpunte oor die tema van imago Dei in die reformatoriese en voor-reformatoriese teologie wat as historiese en sistematiese kontekstualisering dien vir die daaropvolgende uitleg van die tema soos wat dit in die Heidelbergse Kategismus hanteer word. ’n Bondige bespreking van die histories-kritiese uitleg van Genesis 1:26–27 word aan die orde gestel om as oorgang te dien tot ’n kritiese waardering van die Kategismus vanuit die perspektief van die eietydse teologie. Die uitleg van Genesis 1:26–27 dien as die vernaamste impuls om die tema in die eietydse teologie onbevange en los van die uitsluitende dwang van tradisionele konfessionele geskille aan die orde te stel, maar met inagneming van ’n ryke teologiese tradisie. In wese is die betoog dat die mens as beeld van God geroepe is om God se heerlikheid en eer op aarde uit te dra en hierdie opvatting word ook in die Heidelbergse Kategismus teruggevind.This article focuses on the relevant confessional statements about the theme imago Dei in reformed- and pre-reformed theology that served as the historical and systematic contextualisation of the subsequent interpretation of the theme as it is treated in the Heidelberg Catechism. A concise discussion of the historical-critical interpretation of Genesis 1:26–27 follows in order to serve as a transition to the critical appreciation of the Catechism from the perspective of contemporary theology. The interpretation of Genesis 1:26–27 served as the main impetus for the open-minded discussion of the theme in contemporary theology, apart from the exclusive constraints of the traditional confessional disputes, but with appreciative consideration for our rich theological tradition. In essence, the author argues that all people, because they are created in the image of God, are called upon to glorify God on earth and that this belief is already formulated in the Heidelberg Catechism.

A practical theological perspective on ecclesiology as seen from the viewpoint of communicative action theory. From a practical theological perspective, this article disputes the trend in present ecclesiastical thought, abstracting a model depicting the practical functioning of the church, which is based on a single biblical metaphor. The body-of-Christ metaphor is commonly used as a church model. The eagerness to implement this construct is inspired by a paradigm shift and the incorporation of the communicative actions theory at the level of metatheory. The hypothesis of this research is that, once the matrix of this metatheory has been clearly identified, it must be ap-plied to the aspects of church life. All the biblical metaphors shedding light on the functioning of the church need reinterpretation within the framework of a postmodern society and symmetrical communicative patterns. This way of constructing an ecclesiastical perspective, would lead to a more balanced church praxis.

This master thesis deals with the history of Kladruby's monastery, about it's establishment and development during centuries. Further, it deals with the change of lifestyle in the monastery, as well as outside of it. This thesis highlights the outstanding architectural beauty of the Baroque Gothic style of Czech architects Jan Blažej Santini Aichel and Kilián Ignác Dientzenhofer.

The significant, cultural heritage, Kladruby's monastery lies n Tachovon in the Western part of the Czech republic. It lies between Pilsen and Tachov, specifically, Thirty kilometres west from Pilsen and five kilometres south from Stříbro. The history of the township and monastery is closely bound. The middle ages brought prosperity and rise to both of them.To this rise of Kladruby contributed it's great place by the Norimberská stezka and the discovery of silver ore nearby. Thanks to this, in 1230, it was raised by Václav I. to township. With this Kladruby gained the rights of a town ( e.g. The right to organize markets,the right to perform Criminal Law and the right to brew) as one of the first seven town in the Czech republic. Because of the wealth from silver mining, a mining settlement Stříbro was establishes, in the late twelfth century. The Benedictine monastery was established, by Vladislav I. of Přemyslid dynasty, in 1115. He himself is buried there as one of few Czech princes, who are not buried in Prague. Between the 12. And 13. Century, the monastery became one of the most important church centres of the whole kingdom. During the tragedy of Jan Nepomucký, the monastery has a major role. Václav IV considered, establishing a bishopric in Kladruby, to circumscribe the power of Prague...

"Prefață: Consiliere și mentorare cu impact Călăuzirea spirituală: de la „avva” Antichității la mentorul de azi Sfântul apostol Pavel le scria romanilor: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Și cum vor auzi despre El, fără ca cineva să predice? Și cum vor predica, dacă n-au fost trimiși? Astfel, credința vine din cele auzite, iar cele auzite, prin Cuvântul Lui Dumnezeu.” (Romani 10: 14-15). Nimeni n-a plecat la propovăduire de capul lui. 1. Inițial, Isus „a chemat pe cine a vrut” (chemarea; vocația divină: gr. kaleo; lat. voco/are = a chema); 2. apoi, „ei au venit la El și a rânduit dintre ei 12, ca să-i aibă cu Sine” (răspunsul personal: voluntar și prompt [lat. protinus = îndată]; asumarea vocației apostolice și „ucenicia” alături de Isus timp de trei ani; gr. mathitevo = a fi discipol; a învăța; lat. discipulus); și 3. în final, Isus „i-a trimis să predice” (misiunea apostolică; gr. apo/stello; lat. mitto/ere = a trimite; missio/onis = trimitere; gr. kirysso = a propovădui; „a face o proclamație în calitate de herald”; un „mesager al Domnului”; gr. kyr = domn) [Marcu 3:13-14]. Chemare, ucenicie, trimitere..., toate acestea s-au petrecut „la împlinirea timpului” (Galateni 4:4), într-un moment de cumpănă al omenirii, cum ar zice E. Cioran: „Pe culmile disperării”, când „Poporul care stătea în întuneric, a văzut o mare Lumină și, celor care zăceau în ținutul și în umbra morții, le-a răsărit Lumina” (Matei 4:16) „transfigurării cosmice” (Cioran) mesianice. Isus n-a venit într-o lume pregătită să-L primească, ci într-o lume bulversată, disperată și în așteptare... Nu era o lume mai dreaptă, mai bună, mai credincioasă, mai morală, mai cultă, mai catehizată, mai primitoare decât cea de azi. Dar Isus n-a ținut cont de nimic din toate astea, ci pur și simplu a venit să-și îndeplinească „misiunea”: a învățat, a vindecat boli incurabile, a înviat persoane trecute în „viața de apoi”, a iertat, a exorcizat „demonii” multor patimi, a dat sens multor vieți, a provocat, a contestat formalismele Templului, cărturarilor și fariseilor, a declanșat furia mai marilor vremii și nu a fugit de supliciul și „rușinea” crucii. Într-un fel, la (răs)crucea vremurilor de azi, lucrurile par a se suprapune cu cele din timpul lui Isus. Trăim într-o lume complet debusolată, secularizată, nihilistă, agnostică, sceptică, indiferentă, relativistă, dezumanizată, lacomă și nesătulă, buimacă, parcă „fără istorie spirituală și fără viitor”, ostilă Celui de Sus și refractară oricărei morale, o epocă a indiscreției și lipsei de pudoare, a pornografiei, traficului de carne vie, vânzărilor de armament, droguri etc., fără sentimentul păcatului (Morale sans péché, dr. Hesnard, 1954), fără pic de rușine, fără valori, direcție, sens și destinație spirituală. Dumnezeu ne-a adus de la haos (abis, „tohu wa bohu” = o lume „fără formă și goală”; „fără cap și fără coadă”) la kosmos (ordine, viață, „căpătâi”), dar noi, parcă tributari „vocației entropiei”, mergem ireversibil către neant, nonsens și autodistrugere. Dumnezeu ne-a dăruit Viața, dar noi, incapabili să-i descifrăm farmecul, bucuria, valoarea și sensul, ne-o suprimăm sau ne-o irosim în nimicnicie. Ne-a dăruit Iubirea, dar ura, intoleranța și resentimentele ne stăpânesc. „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.” (Ioan 3:19). Nu suntem cu nimic mai buni peste 2000 de ani decât atunci, dimpotrivă! Dar, în loc să stăm și să ne lamentăm continuu, mai bine căutăm soluții. Omul sfințește locul! Tuturor acestor provocări vor trebui să le facă față duhovnicii, mentorii, cateheţii și toți învățătorii spirituali de azi. O teologie de manual, scolastică, teoretică, stearpă și polemicile noastre confesionaliste sunt de mult depășite. Cum „imputa” ironic un student profesorului de dogmatică: „Dom’ profesor, cred că nici Dumnezeu nu știe despre El atâtea câte ați scris dumneavoastră în manualul acesta!” Termeni, dogme, erezii, speculații filosofice, dispute – la ce servesc toate astea? „Nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu.” (Diadoh, episcop al Foticeei, sec. V). Azi, e nevoie de creștini autentici și mărturisitori adevărați (gr. martirevo = a mărturisi; de aici și termenul de „martir”) într-o relație vie cu Dumnezeu, „din interiorul Lui”, în Duhul Lui, nu doar de niște transmițători de cunoștințe teologice exterioare, mereu puși pe harță pentru monopolul (exclusivismul) și „drepturile de autor” asupra „adevărului” divin. Vremea polemicilor sterile a apus. Lumea nu mai are nevoie să afle „sexul îngerilor”! E nevoie de o Întâlnire adevărată cu Dumnezeu, nu doar la nivelul minții și speculațiilor teologice, ci și la nivelul inimii și al spiritului. Un consilier sau mentor spiritual asta va trebui să facă, să-l conducă pe omul zilelor de azi la Marea Întâlnire existențială și spirituală cu Dumnezeu. „Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?” (Luca 6:39). Avem nevoie de duhovnici adevărați, de consilieri adevărați, de mentori spirituali adevărați, cu pregătire umană, teologică și viață spirituală pe măsură, care să înțeleagă omul de azi cu toate problemele, slăbiciunile și ezitările lui, nu de triumfaliști „îmbelferiţi ai spiritului”, de legaliști, formaliști, moraliști de mucava care să te trateze de pe poziții de superioritate, suficiență și omnisciență. Avem nevoie de călăuze spirituale umane, calde, autentice, vii care să „nu ne dea lecții de morală ieftină” și de „auto-izbutită soteriologie”. Nu e nevoie de „experți” care să ni se insinueze drept „modele” și „păstori” ai unei turme paraplegice și oarbe, ci de oameni adevărați cu inimă caldă și mare, cu care să putem intra într-un dialog real, de la om la om, de la suflet la suflet, cu Dumnezeul cel Viu prezent în mijlocul nostru. Predica publică e una, relația de îndrumare spirituală, de consiliere sau de mentorat este alta. Este o relație particulară, de la om la om, cu o forță de impact soteriologic imensă: o adevărată „chirurgie spirituală” în care omul își oferă mentorului spiritual inima deschisă ca „pe tavă” cu toată încrederea. De măiestria și responsabilitatea duhovnicului, consilierului sau mentorului spiritual depinde „reușita operației” și felul în care este „suturată” incizia. Din păcate, mulți au rămas profund dezamăgiți și debusolați după „întâlnirea” cu unele „pseudo-călăuze” sau „mercenari” implicați în acest câmp psihologic și spiritual extrem de fragil. Predica te poate atinge parțial, dar cuvântul adresat direct, de la inimă la inimă, n-are cum să nu-ţi trezească sentimente, întrebări, idei, aspirații puternice. Aceasta și era relația directă dintre avva (maestrul spiritual) și ucenic, încă din antichitatea creștină, și către asta tindem și acum, spre o neo-evanghelizare sau re-încreştinare autentică (nu îndoctrinare sau prozelitism) a omului, prin comunicarea față în față cu mentorul, un om mai experimentat, pregătit (psihologic și spiritual), cu învățăcelul, în curs de formare, pentru a-l smulge din marasmul și pericolele societății atee despre care vorbeam mai sus. Mai trebuie doar să înțelegem că, azi, această relație spirituală de călăuzire este cumva „pe picior de egalitate”. Nimeni nu se consideră superior nimănui, doar „maestrul” spiritual este dispus și disponibil să (se) investească în „discipol”, în beneficiul orientării lui existențiale și mântuirii. Aceasta înseamnă „artă” și autenticitate spirituală! Volumul de față, Consiliere și mentorare cu impact, ca, de altfel, întreaga colecție Autentic, urmăreşte obținerea unor mărturii adevărate ale unor persoane autentice, care să le fie de folos în orientarea și formarea oamenilor dispuși să-și caute calea și rostul lor spiritual. Așa cum, deja, ne-a obișnuit apariția primului volum, Copilărie și parentalitate cu impact, structura celui de față este la fel de coerentă, variată și interesantă cum, nu mă îndoiesc nicio clipă, vor fi și cele ce vor urma. Coordonatoarea volumului și a colecției, doamna conf. univ. dr. Patricia Runcan, un manager cultural excelent și, la rându-i, un om spiritual autentic, nu se dezice, nici de această dată, de stilul ei „nemțesc”, precis, pedant și de chemarea/menirea pe care i-a dat-o Dumnezeu: de a învăța în școală, de a mărturisi în/prin Biserică și de a scrie mesajul divin celor dispuși să-l asculte. Susțin și încurajez, cu tot sufletul, această minunată inițiativă a colecției Autentic și sper să dea roade cât mai bogate și îndelungate! Conf. univ. dr. Eugen Jurca "