Bücher zum Thema „Structural cell model“

Human pathogenic fungi produce three basic ‘cell’ types: hyphae, yeast cells, and spores. The organization and subcellular structure of these different cell types and their modes of growth and formation are reviewed. Growth and form is the consequence of how new cell surface is formed. This is generated by the delivery of vesicles to the surface which provides new membrane and the enzymes for cell wall synthesis. To generate these various cell types, the pathway of vesicle secretion to the surface has to be carefully regulated. These vesicles have to be transported through the cell by the cytoskeleton, and in filamentous cells these vesicles accumulate at a supply centre called the Spitzenkörper before docking and fusion with the hyphal apex. Ultimately, membrane is also endocytosed and recycled behind actively expanding regions of the fungal surface. These various processes are described and particular emphasis is given to the structural and organizational features of fungal cells that play roles in their pathogenesis and virulence.

The endocardium represents a distinct population of endothelial cells that arises during the initiation of heart development. Endocardial cells can easily be distinguished from most of the other cardiac cell types. However, endocardial and vascular endothelial cells contain a similar genetic profile that limits the ability to study each group independently. Despite these limitations, tremendous progress has been made in identifying the different roles of endocardial cells throughout heart development. Initial studies focused on the origin of endocardial cells and their role in valvulogenesis, trabeculation, and formation of the ventricular and atrial septum. With the advancement of microscopy and the availability of endocardial specific reporter models (in vitro and in vivo) we have obtained more insight into the molecular, structural, and functional complexity of the endocardium. Additional studies have demonstrated how the endocardium is also involved in the development of coronary vessels within the compact myocardium and in heart regeneration.

As Chapter 17 makes clear, the asexualist/sexualists controversy continued even as Johann Hedwig and Karl von Nägel demonstrated the existence of sex in cryptogams by discovering the Alternation of Generations (1782, 1784), hybridizers A. F. Wiegman and Carl Friedrich von Gaertner recieved prestigious prizes for their work, and Giovanni Battista Amici and Adolphe-Theodore Brongniart discovered—and confirmed—the pollen tube. Unconvinced, Matthias Jacob Schleiden, co-founder of the cell theory, insisted that ferns grow asexually from spores, and that spores, not seeds, are the primary units of propagation in seed plants also. He argued (1853) that the entire life-cycle of seed plants is based on duplicative cell divisions that produce seeds entirely by vegetative processes. Following the Aristotelian doctrine that the female parent provides the material substance of the embryo, he concluded pollen must be a female structure that reproduces vegetatively—thus making the case for a unisexual, plants-as-female model.

Properties of matter and of electronic devices are described, starting with Bohr’s model of the hydrogen atom. Motion of electrons in a periodic potential is shown to allow energy ranges with free motion separated by energy ranges where no propagating states are possible. Metals and semiconductors are described via Schrodinger’s equation in terms of their structure and their electrical properties. Energy gaps and effective masses are described. The semiconductor pn junction is described as a circuit element and as a photovoltaic device. We now extend Schrodinger’s method to more familiar matter, in the form of atoms, molecules and semiconductors. The solar cell, that produces electrical energy from Sunlight, in fact requires a sophisticated understanding of the semiconductor PN junction.

This chapter characterizes interdependent multilayer networks and their increased fragility. Interdependent networks are stylized models that can represent different complex systems, ranging from global infrastructures to molecular networks in the cell. When a fraction of nodes is initially damaged, interdependent networks are affected by dramatic cascades of failures that suddenly dismantle the multilayer network. The theory beyond this phenomenology is discussed in a pedagogical way by characterizing the percolation, discontinuous and hybrid transitions. The interplay between structure and function is studied in this context by considering multiplex networks without and with link overlap, and the effect of built-in correlations in the multilayer network structure. Finally, partial interdependencies and redundant interdependencies are discussed as major strategies to reduce the fragility of interdependent networks.

A distinction between descriptive and directive representations can readily be drawn within the varitel framework. Neither decoupling, nor the ability to keep track of goal satisfaction, are constitutive of having directive content, although both imply that content will be directive. The distinction drawn here has plausible consequences when applied to the case studies based on UE information and UE structural correspondence in previous chapters. There are several other kinds of sophistication which, while going along with a descriptive–directive difference, are not constitutive of it. Interestingly, the rat navigation case gives us a possible subpersonal example of a mode of representing that goes beyond the descriptive or the directive. Something like supposing may be involved when place cell activity is used offline to calculate shortest routes.

Hepatitis E virus (HEV) is a small, non-enveloped, single-strand, positive-sense RNA virus of approximately 7.2 kb in size. HEV is classified in the family Hepeviridae consisting of four recognized major genotypes that infect humans and other animals. Genotypes 1 and 2 HEV are restricted to humans and often associated with large outbreaks and epidemics in developing countries with poor sanitation conditions, whereas genotypes 3 and 4 HEV infect humans, pigs and other animal species and are responsible for sporadic cases of hepatitis E in both developing and industrialized countries. The avian HEV associated with Hepatitis-Splenomegaly syndrome in chickens is genetically and antigenically related to mammalian HEV, and likely represents a new genus in the family. There exist three open reading frames in HEV genome: ORF1 encodes non-structural proteins, ORF2 encodes the capsid protein, and the ORF3 encodes a small phosphoprotein. ORF2 and ORF3 are translated from a single bicistronic mRNA, and overlap each other but neither overlaps ORF1. Due to the lack of an efficient cell culture system and a practical animal model for HEV, the mechanisms of HEV replication and pathogenesis are poorly understood. The recent identification and characterization of animal strains of HEV from pigs and chickens and the demonstrated ability of cross-species infection by these animal strains raise potential public health concerns for zoonotic HEV transmission. It has been shown that the genotypes 3 and 4 HEV strains from pigs can infect humans, and vice versa. Accumulating evidence indicated that hepatitis E is a zoonotic disease, and swine and perhaps other animal species are reservoirs for HEV. A vaccine against HEV is not yet available.

Plants or plant parts, such as roots or leaves, have the capacity of moving by growing in response to external stimuli with high plasticity and morphological adaptation to the environment. This chapter analyses some plant features and how they have been translated in artificial devices and control. A new generation of ICT hardware and software technologies inspired from plants is described, which includes an artificial root-like prototype that moves in soil imitating the sloughing mechanism of cells at the root apex level; as well as innovative osmotic-based actuators that generate movement imitating turgor variation in the plant cells. As future directions, new technologies expected from the study of plants concern energy-efficient actuation systems, chemical and physical microsensors, sensor fusion techniques, kinematics models, and distributed, adaptive control in networked structures with local information and communication capabilities.

Crescent formation refers to the appearance of proliferating cells in Bowman’s space in response to severe glomerular inflammation. Any aggressive ‘nephritic’ diseases that cause basement membrane breaks may provoke this. Specific serum proteins appear to be responsible for provoking crescent formation as it is largely abolished by defibrination in animal models. The cells in the crescent are initially mostly hypertrophying and proliferating parietal epithelial cells that normally line Bowman’s capsule. Foci of proliferation of these cells (extracapillary proliferation) are the first steps of crescent formation. Monocytes are frequently seen in established crescents. At this stage recovery of glomerular structure and function is possible in many circumstances. However, if Bowman’s capsule is ruptured, fibroblast ingress followed by fibrosis and glomerulosclerosis are likely. Crescentic nephritis is a histological description, but it fits closely with the clinical picture of rapidly progressive glomerulonephritis (RPGN), in which renal function is lost over days to weeks. The diseases most likely to cause this clinical picture are small vessel vasculitis, anti-GBM disease, lupus nephritis, and post-infectious glomerulonephritis. Any ‘nephritic’ disease may provoke crescent formation, but it is frequently encountered in immunoglobulin A nephropathy/Henoch–Schönlein purpura, and in post-infective glomerulonephritis. Recognizing the clinical picture is important as aggressive immunosuppression can be effective in saving glomerular function in some of the conditions causing it.

"Prefață: Consiliere și mentorare cu impact Călăuzirea spirituală: de la „avva” Antichității la mentorul de azi Sfântul apostol Pavel le scria romanilor: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Și cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Și cum vor auzi despre El, fără ca cineva să predice? Și cum vor predica, dacă n-au fost trimiși? Astfel, credința vine din cele auzite, iar cele auzite, prin Cuvântul Lui Dumnezeu.” (Romani 10: 14-15). Nimeni n-a plecat la propovăduire de capul lui. 1. Inițial, Isus „a chemat pe cine a vrut” (chemarea; vocația divină: gr. kaleo; lat. voco/are = a chema); 2. apoi, „ei au venit la El și a rânduit dintre ei 12, ca să-i aibă cu Sine” (răspunsul personal: voluntar și prompt [lat. protinus = îndată]; asumarea vocației apostolice și „ucenicia” alături de Isus timp de trei ani; gr. mathitevo = a fi discipol; a învăța; lat. discipulus); și 3. în final, Isus „i-a trimis să predice” (misiunea apostolică; gr. apo/stello; lat. mitto/ere = a trimite; missio/onis = trimitere; gr. kirysso = a propovădui; „a face o proclamație în calitate de herald”; un „mesager al Domnului”; gr. kyr = domn) [Marcu 3:13-14]. Chemare, ucenicie, trimitere..., toate acestea s-au petrecut „la împlinirea timpului” (Galateni 4:4), într-un moment de cumpănă al omenirii, cum ar zice E. Cioran: „Pe culmile disperării”, când „Poporul care stătea în întuneric, a văzut o mare Lumină și, celor care zăceau în ținutul și în umbra morții, le-a răsărit Lumina” (Matei 4:16) „transfigurării cosmice” (Cioran) mesianice. Isus n-a venit într-o lume pregătită să-L primească, ci într-o lume bulversată, disperată și în așteptare... Nu era o lume mai dreaptă, mai bună, mai credincioasă, mai morală, mai cultă, mai catehizată, mai primitoare decât cea de azi. Dar Isus n-a ținut cont de nimic din toate astea, ci pur și simplu a venit să-și îndeplinească „misiunea”: a învățat, a vindecat boli incurabile, a înviat persoane trecute în „viața de apoi”, a iertat, a exorcizat „demonii” multor patimi, a dat sens multor vieți, a provocat, a contestat formalismele Templului, cărturarilor și fariseilor, a declanșat furia mai marilor vremii și nu a fugit de supliciul și „rușinea” crucii. Într-un fel, la (răs)crucea vremurilor de azi, lucrurile par a se suprapune cu cele din timpul lui Isus. Trăim într-o lume complet debusolată, secularizată, nihilistă, agnostică, sceptică, indiferentă, relativistă, dezumanizată, lacomă și nesătulă, buimacă, parcă „fără istorie spirituală și fără viitor”, ostilă Celui de Sus și refractară oricărei morale, o epocă a indiscreției și lipsei de pudoare, a pornografiei, traficului de carne vie, vânzărilor de armament, droguri etc., fără sentimentul păcatului (Morale sans péché, dr. Hesnard, 1954), fără pic de rușine, fără valori, direcție, sens și destinație spirituală. Dumnezeu ne-a adus de la haos (abis, „tohu wa bohu” = o lume „fără formă și goală”; „fără cap și fără coadă”) la kosmos (ordine, viață, „căpătâi”), dar noi, parcă tributari „vocației entropiei”, mergem ireversibil către neant, nonsens și autodistrugere. Dumnezeu ne-a dăruit Viața, dar noi, incapabili să-i descifrăm farmecul, bucuria, valoarea și sensul, ne-o suprimăm sau ne-o irosim în nimicnicie. Ne-a dăruit Iubirea, dar ura, intoleranța și resentimentele ne stăpânesc. „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.” (Ioan 3:19). Nu suntem cu nimic mai buni peste 2000 de ani decât atunci, dimpotrivă! Dar, în loc să stăm și să ne lamentăm continuu, mai bine căutăm soluții. Omul sfințește locul! Tuturor acestor provocări vor trebui să le facă față duhovnicii, mentorii, cateheţii și toți învățătorii spirituali de azi. O teologie de manual, scolastică, teoretică, stearpă și polemicile noastre confesionaliste sunt de mult depășite. Cum „imputa” ironic un student profesorului de dogmatică: „Dom’ profesor, cred că nici Dumnezeu nu știe despre El atâtea câte ați scris dumneavoastră în manualul acesta!” Termeni, dogme, erezii, speculații filosofice, dispute – la ce servesc toate astea? „Nimic nu e mai sărac decât cugetarea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu.” (Diadoh, episcop al Foticeei, sec. V). Azi, e nevoie de creștini autentici și mărturisitori adevărați (gr. martirevo = a mărturisi; de aici și termenul de „martir”) într-o relație vie cu Dumnezeu, „din interiorul Lui”, în Duhul Lui, nu doar de niște transmițători de cunoștințe teologice exterioare, mereu puși pe harță pentru monopolul (exclusivismul) și „drepturile de autor” asupra „adevărului” divin. Vremea polemicilor sterile a apus. Lumea nu mai are nevoie să afle „sexul îngerilor”! E nevoie de o Întâlnire adevărată cu Dumnezeu, nu doar la nivelul minții și speculațiilor teologice, ci și la nivelul inimii și al spiritului. Un consilier sau mentor spiritual asta va trebui să facă, să-l conducă pe omul zilelor de azi la Marea Întâlnire existențială și spirituală cu Dumnezeu. „Oare poate un orb să călăuzească pe un alt orb? Nu vor cădea amândoi în groapă?” (Luca 6:39). Avem nevoie de duhovnici adevărați, de consilieri adevărați, de mentori spirituali adevărați, cu pregătire umană, teologică și viață spirituală pe măsură, care să înțeleagă omul de azi cu toate problemele, slăbiciunile și ezitările lui, nu de triumfaliști „îmbelferiţi ai spiritului”, de legaliști, formaliști, moraliști de mucava care să te trateze de pe poziții de superioritate, suficiență și omnisciență. Avem nevoie de călăuze spirituale umane, calde, autentice, vii care să „nu ne dea lecții de morală ieftină” și de „auto-izbutită soteriologie”. Nu e nevoie de „experți” care să ni se insinueze drept „modele” și „păstori” ai unei turme paraplegice și oarbe, ci de oameni adevărați cu inimă caldă și mare, cu care să putem intra într-un dialog real, de la om la om, de la suflet la suflet, cu Dumnezeul cel Viu prezent în mijlocul nostru. Predica publică e una, relația de îndrumare spirituală, de consiliere sau de mentorat este alta. Este o relație particulară, de la om la om, cu o forță de impact soteriologic imensă: o adevărată „chirurgie spirituală” în care omul își oferă mentorului spiritual inima deschisă ca „pe tavă” cu toată încrederea. De măiestria și responsabilitatea duhovnicului, consilierului sau mentorului spiritual depinde „reușita operației” și felul în care este „suturată” incizia. Din păcate, mulți au rămas profund dezamăgiți și debusolați după „întâlnirea” cu unele „pseudo-călăuze” sau „mercenari” implicați în acest câmp psihologic și spiritual extrem de fragil. Predica te poate atinge parțial, dar cuvântul adresat direct, de la inimă la inimă, n-are cum să nu-ţi trezească sentimente, întrebări, idei, aspirații puternice. Aceasta și era relația directă dintre avva (maestrul spiritual) și ucenic, încă din antichitatea creștină, și către asta tindem și acum, spre o neo-evanghelizare sau re-încreştinare autentică (nu îndoctrinare sau prozelitism) a omului, prin comunicarea față în față cu mentorul, un om mai experimentat, pregătit (psihologic și spiritual), cu învățăcelul, în curs de formare, pentru a-l smulge din marasmul și pericolele societății atee despre care vorbeam mai sus. Mai trebuie doar să înțelegem că, azi, această relație spirituală de călăuzire este cumva „pe picior de egalitate”. Nimeni nu se consideră superior nimănui, doar „maestrul” spiritual este dispus și disponibil să (se) investească în „discipol”, în beneficiul orientării lui existențiale și mântuirii. Aceasta înseamnă „artă” și autenticitate spirituală! Volumul de față, Consiliere și mentorare cu impact, ca, de altfel, întreaga colecție Autentic, urmăreşte obținerea unor mărturii adevărate ale unor persoane autentice, care să le fie de folos în orientarea și formarea oamenilor dispuși să-și caute calea și rostul lor spiritual. Așa cum, deja, ne-a obișnuit apariția primului volum, Copilărie și parentalitate cu impact, structura celui de față este la fel de coerentă, variată și interesantă cum, nu mă îndoiesc nicio clipă, vor fi și cele ce vor urma. Coordonatoarea volumului și a colecției, doamna conf. univ. dr. Patricia Runcan, un manager cultural excelent și, la rându-i, un om spiritual autentic, nu se dezice, nici de această dată, de stilul ei „nemțesc”, precis, pedant și de chemarea/menirea pe care i-a dat-o Dumnezeu: de a învăța în școală, de a mărturisi în/prin Biserică și de a scrie mesajul divin celor dispuși să-l asculte. Susțin și încurajez, cu tot sufletul, această minunată inițiativă a colecției Autentic și sper să dea roade cât mai bogate și îndelungate! Conf. univ. dr. Eugen Jurca "