Bücher zum Thema „Maya hermeneutics“

The monograph is devoted to the philosophical problems of upbringing and education. The solution to the problems of the systemic crisis in the field of education and upbringing lies in changing the type of thinking of a modern teacher. The author highlights such sections as ontology and anthropology of education. The models of hermeneutics, phenomenology, existentialism, pragmatism and postmodernism education are studied in detail. An approach corresponding to the post-nonclassical type of rationality is proposed. An attempt is being made to overcome mechanistic, biologizing and sociologizing extremes in understanding the nature of education. The philosophy of education, according to the author, is a meta-theoretical concept that can become the basis for a systematic study of education and modernization of pedagogy, a source of pedagogical creativity. It can be useful to anyone who deals with the problems of methodology of humanitarian knowledge and problems of creativity in the field of pedagogy. It may be of interest to philosophers, anthropologists, psychologists, educators, historians of Russian philosophy.

‘What is hermeneutics?’ begins with the simple answer that hermeneutics means interpretation. But how and why do we interpret? Hermeneutics is the art of understanding and of making oneself understood. Understanding may be guided by analytical principles, but it cannot be reduced to them. Understanding requires art rather than rule-governed science. Hermeneutics is also the name for the philosophical discipline concerned with analysing the conditions for understanding. Hermeneutic thinkers are defined as those who are concerned more specifically with the universal conditions for human understanding in three areas: the nature of consciousness, the nature of truth, and the importance of language. But is hermeneutics just another word for relativism?

This book investigates the effective history of some of the most problematic passages in the Hebrew Bible (Old Testament): passages involving the concept or practice of herem. These texts contain prima facie divine commands to commit genocide as well as descriptions of genocidal military campaigns commended by God. The book presents and analyses the solutions that Christian interpreters from antiquity until today have proposed to the concomitant moral and hermeneutical challenges. A number of ways in which the texts have been used to justify violence and war or to criticize Christianity are also addressed. Apart from offering the most comprehensive presentation of the effective history (Wirkungsgeschichte) of herem texts to date, the book presents an analysis and critical evaluation of the theological and hermeneutical assumptions underlying each of the several approaches and their exegetical and practical consequences. The resulting taxonomy and hermeneutical map is an original contribution to the history of exegesis and to the study of religion and violence. It may also help Christian and other religious readers today make sense of these troubling biblical texts. Apart from an introduction and conclusion, this book contains four diachronic chapters in which the various exegetical approaches are set out: pre-critical (from the OT to the Apostolic Fathers), dissenting (Marcion and other ancient critics), figurative (from Origen to high medieval times), divine command ethics (from Augustine to Calvin) and violent (from Ambrose via the Crusades to Puritan North America). A fifth chapter presents near-contemporary reiterations and variations of the historic approaches.

The conclusion returns to the question of hermeneutics and interpreting Hobbes in different contexts, Hobbes is constituted by the interpretation imposed on him, making text and interpretation inseparable. That is not to say, again agreeing with Gadamer and Ricoeur, that we are compelled to accept that one interpretation is as good as another. Because we belong to a tradition of interpretation, and have no option but to begin with certain prejudices which we may modify, but not so completely that no one recognizes the activity in which we are engaged. There are limits to what, as an intellectual community compelled to adhere to some standards, we are willing to accept as an interpretation, rather than a fabrication. There are contestations of interpretation and the possibility through them of the equivalent of Popper’s refutations.

This chapter explores improvisation from a consciousness-based standpoint. Examination of an inner mechanics for the transcendent experience frequently reported by improvisers sets the stage for consciousness-based distinctions between improvisation and composition processes, in which improvisation is extricated from common misclassification as an accelerated subspecies of composition. Temporal, cultural, and linguistic factors are considered in distinguishing between improvisatory and compositional paradigms. The intimate melding between musicians and listeners in peak improvised performance is paralleled with the deep collective communion associated with group meditation practice as indicative of a nonlocal, intersubjective field of consciousness, empirical support for which suggests that possible societal benefits may result from certain applications. An “improvisatory hermeneutics” is considered as a means for new ways of perceiving global challenges and paradigmatic change that centers intersubjectivity and other anomalous possibilities not commonly embraced in academic and public policy discourse.

This chapter focuses on women’s rituals in the Hebrew Bible. While much work has been done recently on rituals, little attention has been paid so far to women’s rituals. Using a range of methodologies, from feminist hermeneutics to classics, ritual theory, memory studies, and reception, this chapter will attempt to unveil and understand the mechanisms which have marginalized women’s religious and ritualistic experiences. I will use the story of the Woman of Endor in 1 Samuel 28 as a test case and will show that the text’s patriarchal ideology may cover up a fuller political divinatory ritual akin to that of the Delphi oracle. In a second section, I will examine how the reception of this story in the work of Jacob Cornelisz van Oostsanen, a sixteenth-century painter from Amsterdam, also devalues and distorts women’s ritual through explicit associations with witchcraft as defined by the Malleus Maleficarum.

There are several contextual, historical approaches to texts. They include much hermeneutics, reception theory, and the new historicism. Yet, in the history of political philosophy, the contextual approach is associated narrowly with J. G. A. Pocock, Quentin Skinner, and the Cambridge School they are often said to have inspired. This article examines the rise of this contextualism, the theoretical arguments used to justify it, and its current standing and future prospects. It pursue several arguments. First, the label “Cambridge School” is highly misleading: Pocock and Skinner differ significantly from one another, while many of the other historians involved are suspicious of all theoretical statements and methodological precepts. Second, contextualism arose as a historical practice indebted to modernist empiricist modes of inquiry: contextualist theories arose only later, as Pocock and Skinner grabbed at philosophical vocabularies to defend that practice. Third, recent developments in contextualism involve a retreat from these vocabularies: in the absence of renewed theoretical debate, contextualism may lapse into naive empiricism or bland eclecticism.

Historically, the majority of Pentecostal churches stem from holiness and revivalistic streams of Christianity, while neo-Pentecostal churches are often indigenous plantings that broke away from congregations established by earlier Protestant mission. Given their stress on religious experience and their belief in the indwelling power of the Holy Spirit, Pentecostal churches have always stressed individual holiness, and this holiness is understood in terms of abstinence from drugs, alcohol, gambling, immodest dress, and sexual immorality as traditionally defined. This chapter describes adjustments and initiatives that indicate how new norms may emerge. The issue is essentially concerned with the interpretation of Scripture and variations in church government. Where these interpretations align with an LBGT-friendly hermeneutic, LBGT-friendly Pentecostal churches will and have emerged. Such changes tend to occur in new or split-off groups rather than in traditional Pentecostal denominations, especially when denominations are governed by large ministerial conferences where decisions are by secret ballot.

A system of legal norms should be free of contradictions. The idea of justice is incompatible with an erratic interpretation and, subsequently, arbitrary application of norms. Systemic contradictions make actions by state authorities unpredictable. However, at the domestic as well as at the international level, considerations of power and interest have often made of the respective body of norms a “hermeneutical minefield.” The international legal order contains contradictions even between the most basic principles such as state sovereignty, self-determination and the rules of international humanitarian law. While, at the national level, the authority of constitutional courts may help to eliminate contradictions and inconsistencies, there exists, apart from limited regional arrangements, no such separation of powers at the international level. The article analyzes the systemic, destabilizing impact of normative contradictions in exemplary cases related to the interpretation of the UN Charter and the system of international humanitarian and international criminal law.

This multi-author collection, the second to be published in an unprecedented four-volume series of analytical essays on music by women composers from the twelfth to the twenty-first centuries, presents detailed studies of compositions written up to 1900 by Hildegard of Bingen, Maddalena Casulana, Barbara Strozzi, Élisabeth-Claude Jacquet de La Guerre, Marianna Martines, Fanny Hensel, Josephine Lang, Clara Schumann, and Amy Beach. Each chapter opens with a brief biographical sketch of the composer, followed by an in-depth analysis of one representative composition or a small number of comparable compositions, linking analytical observations with broader considerations of music history, gender, culture, or hermeneutics. These essays, many by leading music theorists, are grouped thematically into three sections, the first focused on early music for voice, the second on seventeenth- and eighteenth-century keyboard music, and the third on lieder and piano music. The collection is designed to challenge and stimulate a wide range of readers. For academics, these thorough analytical studies can open new paths into unexplored research areas in music theory and musicology. Post-secondary instructors may be inspired by the insights offered here to include new works in graduate or upper-level undergraduate courses in early music, theory, history, or women and music. Finally, for performers, conductors, and music broadcasters, these thoughtful analyses can offer enriched understandings of this repertoire and suggest fresh, new programming possibilities to share with listeners—an endeavor of discovery for all those interested in music composed before 1900.

The Oxford Handbook of Music and Advertising assembles an array of forty-two pathbreaking chapters on the production, texts, and reception of advertising through music. Uniquely interdisciplinary, the collection’s tripartite structure leads the reader through these stages in the communication of the advertising message as presented by Chris Wharton (2015). The chapters on production study the factors, activities, and people behind the music for the marketing pitch, both past and present. Prominent throughlines in the section include factors influencing the selection of music (and musicians) for advertising, the role of music in corporate branding strategies, the creative forces behind the soundscape of advertising, and industry practices that undergird all aspects of music in commercial contexts. The section on Text focuses on analytic and historical approaches to ads in various media, and includes commentaries on musical genres in ads ranging from Western European art music to American popular genre. Also covered in this section is ad music as used in different ad genres, such as political ads, public service announcements, and television commercials. The analyses used in this section draws from traditional music theory, semiotics, and hermeneutic analysis. Finally, the last section addressing “Reception”—with contributions by researchers in psychology, marketing, and other fields—involves the formulation of models and theories, and implementation of research methods to examine how the presence of music may influence peoples’ attitudes, emotions, thoughts, and behaviors in the context of advertisements and within service environments such as stores, restaurants, and banks. The editors and chapter contributors of this book bring a diversity of perspectives to the topic but share a united aim: to illuminate music’s vital contribution to the advertising message.

Hyun Ho Park employs social identity to create the first thorough analysis via such methodology of Acts 21:17—23:35, which contains one of the fiercest intergroup conflicts in Acts. Park’s assessment allows his readers to rethink, reevaluate, and reimagine Jewish-Christian relations; teaches them how to respond to the vicious cycle of slander, labeling, and violence permeating contemporary public and private spheres; and presents a new hermeneutical cycle and describes how readers may apply it to their own sociopolitical contexts. After surveying previous studies of the text, Park first analyses Paul’s welcome, questioning and arrest, and how slandering and labeling make Paul an outsider. Park then describes how, through defending his Jewish identity and the Way, Paul nuances his public image and re-categorizes himself and the Way as part of the people of God. When Paul identifies himself as a Roman and later a Pharisee, Park examines Luke’s ambivalent attitude toward Rome and the Pharisees, and assesses how Paul escapes dangerous situations by claiming different social identities at different times. Finally, he discloses the vicious cycle of slander, labeling, and violence not only against the Way but also against the Jews and challenges the discursive process of identity construction through intergroup conflict with an out-group, especially the proximate “Other.” Furthermore, he demonstrates how the relevance of such scholarship is not limited to Lukan studies or even biblical studies in general; the frequent use of slander, labeling, and violence in the politics of the United States and other polarized countries around the globe demands new ways of looking at intergroup relations, and Park’s argument meets the needs of those seeking a new perspective on contemporary political discord. Why do we so easily create divisions and fight among ourselves when we actually have more things in common than not? What is the role of group membership, so-called social identity, in intergroup conflict and, ultimately, in identity construction? This book is an attempt to answer these questions by reading Acts 21:17—23:35, which covers Paul in Jerusalem, from a social psychological point of view. To that end, the author focuses on how Paul defends his Jewish identity and what his survival entails in the narrative structure of Luke-Acts. The social identity approach provides the theoretical background for three methodological elements that explain the process of the identity construction of a minority group with its proximate “other” in the Lukan theater: ambivalence, social creativity, and recategorization. The study argues that the Lukan narrative constructs the Jewish people as entrapped in a vicious cycle of slander, labeling, and violence and that Paul tries to break this cycle through his multiple identities. At the level of discourse, however, the passage falls into the same vicious cycle in the process of constructing the Christian identity.

"PREFAȚĂ INCITANT ȘI INFORMATIV TOTODATĂ, titlul volumului Copilărie, consiliere și parentalitate cu impact pune „în joc” trei cuvinte-cheie pentru problematica circumscrisă, gata să stimuleze curiozitatea, indiferent de vârsta, ocupația, statutul cititorului. „Paradisul pierdut al părinților” (copilăria), „misiunea” parentală – onorată sau nu, conștientizată ori ba – și, în fine, consecințele oricăruia dintre stiluri (exigent, autoritar, permisiv, neimplicat), urmări pe care le-am putea „boteza” drept amprentă fastă, „stâlp” al succesului personal și social, „marcă” a nereușitei, „dâră” adâncă în psihicul suferind al copilului, până departe, în viața de adult…, toate acestea „conviețuiesc” într-o „formulă” persuasivă care trimite la necesitatea abordării unei astfel de teme, la urgența dezbaterii ei (și sub formă editorială), la efectele (rezultatele) neapărat trăite de copil, sigur constatate de el însuși, de psiholog, învățător, medic etc., la o constantă preocupare de ordin științific, de ce nu, la un semnal de alarmă vizând decidenți de toate rangurile și responsabilitățile. „Pariul” asumat de coordonator (conf. univ. dr. Patricia Runcan) este autenticitatea, concept cu deschideri hermeneutice (din perspectivă teoretică) și provocări-capcane în privința trăirilor – mărturisirilor fiecărui subiect – actor al scrierii de față. Structurată pe trei secțiuni (părți), cartea debutează consistent prin 8 Interviuri cu profesioniști și oameni autentici, continuă cu 7 Eseuri descriptive aparținând unor masteranzi netemători de vulnerabilitatea asociată autodezvăluirii și se încheie cu Abordări teoretice și practice. Cercetări academice aplicate (rod al colaborării dintre un profesor și două absolvente cu disertații masterale pe tema tratată în Copilărie, consiliere și parentalitate cu impact). „Misterul” aparent al preferinței „omului cu microfon” pentru anumiți interlocutori autentici – în pofida multor altora este măcar parțial „descâlcit” de atribute precum: deschiderea la conversații pe teme provocatoare, delicate, „spinoase”; experiența profesională de învățători, directori de școli, medici neurologi, psihoterapeuți, oameni ai bisericii, universitari; notorietatea și reputația în spațiul public; regăsirea unor valori comune (sau asemănătoare) în copilăria fiecăruia, dar și aplicate, mai apoi, în viața de părinte, profesor, terapeut, formator de opinii etc. Întrebările prestabilite (dar formulate nuanțat, pliindu-se pe structura de personalitate a „adversarului”), răspunsurile (mai concise sau mai ample), „trădând” copilării „zugrăvite” în multe culori, formulări confesive, dar și cu rol de exemplu, îndemn, dovadă, ilustrare, oglindire, lecție de viață, poveste cu tâlc, motto-ul – unul mai bine căutat decât altul – și, deloc de ignorat, ecoul fiecărei „întâlniri admirabile” în ființa „cetitorului”, laolaltă creează un „spectacol” aparte, demn de analiză. Ce este autenticitatea? (Cum să fii autentic ?) adună, din „zona” profesioniștilor, „definiții” într-un veritabil mozaic: „cu autoritate”, „stăpân pe sine”, „care acționează cum îi este sieși propriu”, „autenticitatea este grea; e singura cale de împăcare cu sine”, „în absența onestității nu există autentic”, „autenticitatea nu se determină pe axa natură-cultură”, „să fii adevărat”, „să fii original”, „să fii creativ”, „să fii valoros”. Într-un registru asemănător răspund masteranzii, formulările lor variind între: „a fi TU”, „a nu te preface”, „a-ți susține convingerile”, „a-ți cere drepturile”, „a nu-ți judeca părinții”, „a te accepta așa cum ești”, „a fi sincer mereu”, „a fi om serios”, „a inspira încredere”, „a trăi în scopul vieții, care e veșnicia”, „a fi ca mama”, „a fi același în viața privată și în cea publică”, „autenticitatea este comuniunea dintre gânduri, vorbe și fapte.” La rându-i, definirea copilăriei comportă sensibile diferențe de nuanță, esența rămânând aceeași. Dacă maturii oscilează între „copilăria este familie”, „bucurie, joacă în aer liber”, mediul în care nu trăim „hie încătro” (adică în lipsa rânduielii și a ritualurilor), „paradisul pierdut al părinților”, „poligon de încercare a duplicității, ipocriziei, snobismului, imposturii, lipsei de responsabilitate”, „poveste”, masteranzii numesc propria copilărie: „speranță”, „Nu există nu pot!”, „oglinda prin fața căreia treci ca să mai descoperi ceva din (în) tine”, „binecuvântare”, „liniște”, „colțul de rai pe pămînt”, „fundația vieții”, „o călătorie fericită într-o țară încărcată de emoție și culoare”… Observăm cu îngândurare că în discursul adulților experți – predomină bucuria, joaca, libertatea, în vreme ce o notă accentuată în „confesiunile” tinerilor masteranzi este reprezentată de maturizarea precoce, cu precădere în familiile „cu multe probleme”: părinți conflictuali, alcoolici, abuzivi, cu educație precară, indiferenți la nevoia de afectivitate și reguli rezonabile pentru buna alcătuire a caracterului copilului. Este și motivul pentru care autorul acestei prefețe nu se arată bucuros de confirmarea, în prima cercetare din finalul volumului Copilărie și parentalitate cu impact, a „armoniei” dintre stilul parental aplicat în copilăria cuiva și stilul parental internalizat de subiectul educației și exersat, la rându-i, asupra propriului descendent, după cum, nici de concluzia (ca validare a ipotezei celei din urmă cercetări) conform căreia relația de atașament din copilărie influențează în mare măsură relația de atașament a unei mame cu copilul său. Combinația fericită dintre parentalitatea autentică și copilăria ziditoare nu se constată la tot pasul. Chiar dacă valorile cultivate de familiile-nucleu sau extinse sunt dispuse într-un registru pozitiv generos (bunătate, siguranță, solidaritate, încredere, libertate, dragoste și justiție, limite raționale, principialitate, corectitudine, disciplină, partajare frățească, cinste, respect, bun simț, iubirea față de semeni, răbdare, adevăr, modestie, mediu creștin ș.a. – cum se vede în mărturiile din cartea în discuție) prea adesea, întâlnim fractura între ce e bine de făcut și răul care se petrece în relațiile interpersonale din universul familiei. Uneori, neștiința este cea dintâi cauză. Alteori, o „arhitectură” defectă a personalității părintelui. Nu rareori, influențe nepotrivite din afara mediului educațional primar. Traumele din copilărie ale genitorilor, nerezolvate la vreme, reprezintă un teribil element perturbator pentru copilăria și viitoarea viață de adult a celor mici. Incidența tot mai accentuată a familiilor disfuncționale face tot mai rar valabil adevărul: „Din familii rele ies copii buni” (însă cu o dublă condiție, echilibrul și selectivitatea dovedite de copil). Desigur, teoreticienii și practicienii avertizează și „repară”, colaborează și se luptă cu varii ipostaze ale ignoranței și stricăciunilor avându-i ca autori pe părinți. Nu-i de ajuns. Nu-i mereu la timp. Nu e pentru „toată lumea” copiilor afectați. Nu e cu asumarea și sprijinul tuturor părinților. Nu e, în toată clipa, cu toate resursele (profesioniști, instrumente, bani) trebuincioase celor mai bune terapii și rezultate. Din păcate, în lumea reală, atât de multe nu se pot! Conferențiar universitar dr. ȘTEFANIA BEJAN Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași"

INCITANT ȘI INFORMATIV TOTODATĂ, titlul volumului Copilărie și parentalitate cu impact pune „în joc” trei cuvinte-cheie pentru problematica circumscrisă, gata să stimuleze curiozitatea, indiferent de vârsta, ocupația, statutul cititorului. „Paradisul pierdut al părinților” (copilăria), „misiunea” parentală – onorată sau nu, conștientizată ori ba – și, în fine, consecințele oricăruia dintre stiluri (exigent, autoritar, permisiv, neimplicat), urmări pe care le-am putea „boteza” drept amprentă fastă, „stâlp” al succesului personal și social, „marcă” a nereușitei, „dâră” adâncă în psihicul suferind al copilului, până departe, în viața de adult…, toate acestea „conviețuiesc” într-o „formulă” persuasivă care trimite la necesitatea abordării unei astfel de teme, la urgența dezbaterii ei (și sub formă editorială), la efectele (rezultatele) neapărat trăite de copil, sigur constatate de el însuși, de psiholog, învățător, medic etc., la o constantă preocupare de ordin științific, de ce nu, la un semnal de alarmă vizând decidenți de toate rangurile și responsabilitățile. „Pariul” asumat de coordonator (conf. univ. dr. Patricia Runcan) este autenticitatea, concept cu deschideri hermeneutice (din perspectivă teoretică) și provocări-capcane în privința trăirilor – mărturisirilor fiecărui subiect – actor al scrierii de față. Structurată pe trei secțiuni (părți), cartea debutează consistent prin 8 Interviuri cu profesioniști și oameni autentici, continuă cu 7 Eseuri descriptive aparținând unor masteranzi netemători de vulnerabilitatea asociată autodezvăluirii și se încheie cu Cercetări academice aplicate (rod al colaborării dintre un profesor și două absolvente cu disertații masterale pe tema tratată în Copilărie și parentalitate cu impact). „Misterul” aparent al preferinței „omului cu microfon” pentru anumiți interlocutori autentici – în pofida multor altora este măcar parțial „descâlcit” de atribute precum: deschiderea la conversații pe teme provocatoare, delicate, „spinoase”; experiența profesională de învățători, directori de școli, medici neurologi, psihoterapeuți, oameni ai bisericii, universitari; notorietatea și reputația în spațiul public; regăsirea unor valori comune (sau asemănătoare) în copilăria fiecăruia, dar și aplicate, mai apoi, în viața de părinte, profesor, terapeut, formator de opinii etc. Întrebările prestabilite (dar formulate nuanțat, pliindu-se pe structura de personalitate a „adversarului”), răspunsurile (mai concise sau mai ample), „trădând” copilării „zugrăvite” în multe culori, formulări confesive, dar și cu rol de exemplu, îndemn, dovadă, ilustrare, oglindire, lecție de viață, poveste cu tâlc, motto-ul – unul mai bine căutat decât altul – și, deloc de ignorat, ecoul fiecărei „întâlniri admirabile” în ființa „cetitorului”, laolaltă creează un „spectacol” aparte, demn de analiză. Ce este autenticitatea? (Cum să fii autentic ?) adună, din „zona” profesioniștilor, „definiții” într-un veritabil mozaic: „cu autoritate”, „stăpân pe sine”, „care acționează cum îi este sieși propriu”, „autenticitatea este grea; e singura cale de împăcare cu sine”, „în absența onestității nu există autentic”, „autenticitatea nu se determină pe axa natură-cultură”, „să fii adevărat”, „să fii original”, „să fii creativ”, „să fii valoros”. Într-un registru asemănător răspund masteranzii, formulările lor variind între: „a fi TU”, „a nu te preface”, „a-ți susține convingerile”, „a-ți cere drepturile”, „a nu-ți judeca părinții”, „a te accepta așa cum ești”, „a fi sincer mereu”, „a fi om serios”, „a inspira încredere”, „a trăi în scopul vieții, care e veșnicia”, „a fi ca mama”, „a fi același în viața privată și în cea publică”, „autenticitatea este comuniunea dintre gânduri, vorbe și fapte.” La rându-i, definirea copilăriei comportă sensibile diferențe de nuanță, esența rămânând aceeași. Dacă maturii oscilează între „copilăria este familie”, „bucurie, joacă în aer liber”, mediul în care nu trăim „hie încătro” (adică în lipsa rânduielii și a ritualurilor), „paradisul pierdut al părinților”, „poligon de încercare a duplicității, ipocriziei, snobismului, imposturii, lipsei de responsabilitate”, „poveste”, masteranzii numesc propria copilărie: „speranță”, „Nu există nu pot!”, „oglinda prin fața căreia treci ca să mai descoperi ceva din (în) tine”, „binecuvântare”, „liniște”, „colțul de rai pe pămînt”, „fundația vieții”, „o călătorie fericită într-o țară încărcată de emoție și culoare”… Observăm cu îngândurare că în discursul adulților experți – predomină bucuria, joaca, libertatea, în vreme ce o notă accentuată în „confesiunile” tinerilor masteranzi este reprezentată de maturizarea precoce, cu precădere în familiile „cu multe probleme”: părinți conflictuali, alcoolici, abuzivi, cu educație precară, indiferenți la nevoia de afectivitate și reguli rezonabile pentru buna alcătuire a caracterului copilului. Este și motivul pentru care autorul acestei prefețe nu se arată bucuros de confirmarea, în prima cercetare din finalul volumului Copilărie și parentalitate cu impact, a „armoniei” dintre stilul parental aplicat în copilăria cuiva și stilul parental internalizat de subiectul educației și exersat, la rându-i, asupra propriului descendent, după cum, nici de concluzia (ca validare a ipotezei celei din urmă cercetări) conform căreia relația de atașament din copilărie influențează în mare măsură relația de atașament a unei mame cu copilul său. Combinația fericită dintre parentalitatea autentică și copilăria ziditoare nu se constată la tot pasul. Chiar dacă valorile cultivate de familiile-nucleu sau extinse sunt dispuse într-un registru pozitiv generos (bunătate, siguranță, solidaritate, încredere, libertate, dragoste și justiție, limite raționale, principialitate, corectitudine, disciplină, partajare frățească, cinste, respect, bun simț, iubirea față de semeni, răbdare, adevăr, modestie, mediu creștin ș.a. – cum se vede în mărturiile din cartea în discuție) prea adesea, întâlnim fractura între ce e bine de făcut și răul care se petrece în relațiile interpersonale din universul familiei. Uneori, neștiința este cea dintâi cauză. Alteori, o „arhitectură” defectă a personalității părintelui. Nu rareori, influențe nepotrivite din afara mediului educațional primar. Traumele din copilărie ale genitorilor, nerezolvate la vreme, reprezintă un teribil element perturbator pentru copilăria și viitoarea viață de adult a celor mici. Incidența tot mai accentuată a familiilor disfuncționale face tot mai rar valabil adevărul: „Din familii rele ies copii buni” (însă cu o dublă condiție, echilibrul și selectivitatea dovedite de copil). Desigur, teoreticienii și practicienii avertizează și „repară”, colaborează și se luptă cu varii ipostaze ale ignoranței și stricăciunilor avându-i ca autori pe părinți. Nu-i deajuns. Nu-i mereu la timp. Nu e pentru „toată lumea” copiilor afectați. Nu e cu asumarea și sprijinul tuturor părinților. Nu e, în toată clipa, cu toate resursele (profesioniști, instrumente, bani) trebuincioase celor mai bune terapii și rezultate. Din păcate, în lumea reală, atât de multe nu se pot! Conf. univ. dr. Ștefania Bejan, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași